Exotismul lui Florin Serban (cu premiul straniu luat la Berlin si biografia sa de student la cinema in America) s-a dezumflat o data cu premiera romaneasca a lui “Eu cand vreau sa fluier, fluier”.

Sa te bucure ori ba faptul ca dupa 2 minute de film afli ca Serban e fan Gus van Sant, urmarind ceafa personajului principal cu o camera miscata, intocmai ca inceputul iconic din Elephant? (e fan sau doar foloseste o metoda de succes? Pentru ca mai apeleaza si la alte metode brevetate de altii, de cand lumea). In locul unui licean american, avem un delincvent roman, Silviu, abia ajuns la majorat. E in inchisoare de 4 ani, urmeaza sa iasa in doua saptamani. Ideea de a respecta riguros un time line i-a ramas bine in minte lui Serban de la cursurile de film din SUA, se pare. In timp ce actiunea avanseaza, aflam ca Silviu mai are 15, 10, 9 si 5 zile pana cand sa iasa din puscarie. Silviu e vizitat de fratele lui (copilul din Ho, ho, ho pentru nostalgici) care ii spune ca mama lor vrea sa-l duca cu ea in Italia unde are o “situatie”. Silviu e nemultumit, pentru ca isi vede fratele drept singura lui realizare pozitiva si singura lui sansa pe viitor sa se tina departe de puscarie. Ii cere copilului sa nu plece, ci sa astepte pana cand el iese din puscarie. Din fericire pentru plot, plecarea e in 10 zile, adica cu 5 zile inainte ca Silviu sa iasa. Asta actioneaza pe post de motivatie pentru eroul principal si provoaca vreo 4-5 scene cheie care-l vor determina pe Silviu sa faca ceva extrem in actul 3 al filmului (desi e ilizibil sa discerni actele asa cum le gandeste Serban; e peste ele in permanenta o mazga de prison porn care i-a castigat probabil premiul la Berlin).

Miza si plotul filmului sunt ignorabile. Silviu pare un om complet opus inainte si dupa o cearta la vorbitor cu maica-sa. Daca in prima parte a filmului pare un tip relativ calculat, care se tine departe de necazuri, dupa o cearta banala (“ne-ai lasat ca pe un rahat si te-ai dus in Italia”) Silviu devine un pachet de nervi, pufnind mai mult ca Pacino in Carlito's Way. Te intrebi mereu “da' bine, da' de ce nu…”, asta pentru ca deciziile lui Silviu sunt proaste si dinadins lucrate astfel incat Silviu sa piarda. Nu are o lupta “dreapta” cu plotul si vreun antagonist, ci mai degraba o serie de bancuri unilaterale (cu taisul inspre el) cu un tip de predestinare foarte desuet in cinema-ul modern. Un personaj “prostut” va fi abandonat de public si va trage in jos orice poveste, cu atat mai mult una formata din 3 personaje arhetipale si 40 de tigani pe post de balast- despre ceilalti puscariasi nu aflam nimic; nu stim nimic despre cum e sa fii detinut, cum se schimba comportamentul uman in detentie, ce valori dispar in favorea altora. Tiganii lui Serban sunt ca si na'vi-otii lui Cameron- sunt acolo pentru a umple ecranul prost gestionat de personajele centrale.

O data cu disparitia adulatiei default pentru realism/minimalism romanesc (disparitie cu atat mai grabnica in tara decat la Cannes si Venetia), un film ca cel al lui Serban nu are niciun argument pentru a-si atrage public. Trucurile de camera si de dialog gasite de cei dintai premiati au ajuns referinte doar si repetarea lor de catre un nou venit greu mai poate marca pe cineva. Si dincolo de manierele epocii sale (pe care Serban o prinde oricum pe final), filmul nu are nimic adictiv; lumea penitenciarului e deloc exotica (si prost surprinsa din punctul de vedere al etniilor, varstelor si tipologiilor- chiar asa o fi, doar tigani tineri cu cercei/tricouri cu echipe de fotbal or fi in puscarie?), personajele sunt plate si dependente de o lume care nu ne e, oricum, explicata. Ca sa nu mai zicem ca fierbinteala auctoriala a lui Serban de a “prezenta”(nu integra intr-o actiune, ci doar a prezenta) emotii folosind actori amatori da gres teribil. Poate ca dupa filmul asta cineastii romani (cu exceptiile Porumboiu si Munteanu, ambii partial) vor face filme si pentru oameni care cumpara bilete la cinema, nu doar pentru plenurile sentimentale de la festivaluri.