Mirunii sunt alumni. Mirunii nu sunt creaturi ale intamplarii, ci apartin celor mai populare curente ale societatilor din care fac parte, iar una dintre cele mai rentabile e cunoasterea. Desigur, nu cunoasterea in sine ii intereseaza, ci expresia capitalizabila social a cunoasterii, adica diplome, publicatii, distinctii cat de marunte.

Termenul de alumni nu mai are de mult o relatie stricta cu cunoasterea, traversand in domenii cum ar fi cultura organizationala, retele sociale in mediul de afaceri; chiar mersul la lucru timp de 2 ani te face “alumni” al acelei manufacturi. Mirunii n-au nevoie de multe pentru a crede ca sunt performanti; 5 zile in cadrul unei conventii ori conferinte intr-o statiune turceasca/greceasca in extrasezon sau participarea la o actiune de awareness pe teme de multietnicitati se termina de obicei cu o alumnizare si cu semnele vulgare ale popularizarii acesteia (diplome, poze, “prieteni noi din lumea larga”). Indiferent de ceea ce se intampla in travaliul alumnizarii, rezultatele sunt mereu proiectate drept perfomante intelectuale sau creative, mirunii fiind complet cuceriti de istoria conceptului in viata intelectuala americana si politeturile la nivel inalt intre corporatii sau tari. Alumnitia e o hiba cumulativa si ramane de interes pentru miruni atata vreme cat le aglomereaza calendarul si anecdotele.

Magiunul de Topoloveni. Mirunii romani au intrat foarte usor in fantezia alimentelor retro, “de demult”, cel mai la indemana fiindu-le sa glorifice alimente si preparate pe baze de fructe si legume de baza (tinand cont ca mai toti mirunii vin din familii de plebei in care se consumau cartofi si gem iarna, varza si prune vara). Avantajul cel mai insemnat al acestui magiun e numele. De altfel, produsul a devenit favorit in randul mirunilor din “industriile creative si de comunicare”, complet cuceriti de tropul recuperarilor interbelice: “Bucurestiul de alta data”, “Lipscani”, “Zaraza” etc. Topoloveni suna a “undeva” unde domni si doamne din anii ’30 s-ar fi dus sa imite ceea ce se facea la Paris la ora respectiva, sa asculte muzica la patefon, sa vaneze fluturi, sa priveasca planse cu Creta si desigur sa manance “dulceturi” si “magiunuri”. Sigur, magiunul de Topoloveni nu e magiunul de prune de forma paralelipipedica din magazinele pentru plebei; Topoloveniul e, in delirul escapist mirunic, un locsor dichisit unde manute harnice si batranele pricepute pun la cale “bunatati”, nu o fabrica de alimente care produce gem la scara mare in cazane de fonta, supravegheate de absolventi de LIA.

Barista. Mirunii ar accepta sa lucreze ca barista si in general au un respect pentru aceasta ocupatie. Un barista nu e doar un barman sau chelner, ci e intruchiparea fantasmelor mirunice legate de o viata “great coffee and great conversation”. Cafea stie face oricine, dar doar un barista va sti sa faca un frappucino perfect, va folosi venti si grande desi sunt cuvinte in romana pentru asta, va sti sa adauge intr-o cafea condimente specifice fripturilor sau ciorbelor si sa iasa ceva “asaaaaa de buuuuun” si sa poate discuta cu clientii despre The Knife sau romane de Martin Page; oricum e barista pentru ca “asa vrea si pentru ca poate cunoaste oameni noi”. Un barista e de fapt o alta fantezie de-a mirunilor de a popula bresle depreciate cu indivizi renascentisti, care sunt barmani/tamplari/educatori de gradinita/plimbatori de caini/vanzatori de haine/circari din dorinta de a interactiona cu “oameni faini” si a le da/construi “chestii misto”. Sigur, mirunii cu munci derizorii sunt la fel de plati si dependenti de fondul comun de referinte ca si cei care fac munci inalte prin agentii de publicitate sau ONG-uri.