Formatul de Oscar( care i-a adus chiar un Oscar) il lasa acum pe Danny Boyle de izbeliste; necesitatile de lungime si de varietate (spatiala, mai ales) pe care filmele le au pentru a avea sanse la public si la critica a dat peste cap 127 hours, care nu putea reusi decat ca o experienta infioratoare, claustrofobica, semidocumentaristica- pe scurt, nu un film propriu zis. Se poate face un film de 90 de minute despre un excursionist cautator de thrills, care ramane cu mana dreapta izolata sub o piatra timp de 5 zile? Se poate face un film bun despre asta altfel decat cu metoda de “timp real”, nu “timp cinematografic”, asa cum se intampla in “Politist, adjectiv”? Boyle foloseste niste elemente clasice de torture movie, atata doar ca aici tortionarul nu e o matahala cu o masca din piele umana, ci sunt limitarile organismului uman in lupta cu un mediu foarte arid (desertul Utah). Astfel, vedem cum Aron (James Franco), imediat dupa ce ramane blocat sub piatra, incearca s-o sparga cu un cutit. Apoi, cum isi dramuieste resursele de apa si hrana si cum se da batut de cateva ori pentru ca apoi s-o ia de la capat. Ne sunt aratate momentele relevante, momentele importante si nu deplinatatea terifianta a experientei; “naratorul” e tot omniscient, cum se zice, si ne arata un rezumat al ororii, cat sa nu puna la munca attention span-ul spectatorului mediu.

E acelasi mecanism din torture movies, in care spiritul si vointa se manifesta tocmai cand corpul e pe cale sa se duca. Motivul pentru care acest tip de filme are o oarecare doza de interes e ca trasaturile astea se manifeste foarte franc, foarte vizibil- eroul reuseste sa faca lucruri fizice (sa deschida usi, sa indeparteze inamicul, sa alerge, sa traga cu arma) dupa ce am vazut cum organismul i-a fost afectat foarte grav; asa intuim un fel de dincolo (poate fi numit si instinct) care forteaza masa ranita/perforata/parjolita de carne sa faca lucruri nemaipomenite si sa scape de moarte, de regula prin automutilare (e cazul si aici). Ei bine, in 127 hours asta e prilejul pentru Boyle sa mearga exact invers; cand viata se scurge din corpul lui Aron, vedem cum spiritul lui devine mai abstract, mai orientat spre fantazare. Avem flashbackuri cu Aron copil, adolescent si fantezii legate de (oare ce altceva) sex si distractie si un pic de dragoste “adevarata” (asa cum si-o poate imagina Boyle, cu Aron stand in pat cu o tipa care-i pipaie penisul).

Nimic de reprosat pentru faptul ca Boyle nu vrea sa faca un film de tortura uzual, dar e foarte usor sa dai gres incercand sa arati cum spiritul unui om se esentializeaza aproape de moarte. Boyle face asta prin trucuri de locatie (imagini suprasaturate cu desertul, jocuri de lumini cu soarele care se iveste prin crevase, pull out-uri violente din locatia lui Aron in exterior ca sa vedem cat de izolat e), cat si cu sinceritatea condamnatului la moarte. Aron tine un video jurnal, in care isi cere scuze de la parinti, le spune ca ii iubeste, spune cum nu mai are apa si descrie ritualul zilnic al unui corb din vecini.

De fapt, aici e o alta slabiciune a filmului; ca orice fapta reala (filmul e bazat pe experienta din 2003 a unui tip) ceva mai iesita din comun poate fi transplantata in cinema. Apoi, ca orice experienta limita te schimba si te face profund si tacut ca un calugar nepalez. Pana la urma, ce e asa iesit din comun in a nu vrea sa mori? Si ca esti dispus sa-ti tai mana oricum moarta (nu mai avuse circulatie in ea de 100 de ore)? Boyle presupune ca simpla prezentare a contextului om-bolovan-moarte iminenta e de ajuns pentru a masa direct pe emotia spectatorului, ca o simpla mizanscena cu un fapt exceptional si cateva trucuri legate de unghiul de filmare si editare inseamna ceva.