Biutiful e inca o dovada a faptului ca multi cineasti nu se asteapta ca niste oameni lucizi sa le vada munca. Pentru Inarittu, publicul acestui film e format din oameni care vor sa se sperie si sa se minuneze uitandu-se la saracie si moarte, tocmai cum acei saraci, seara la televizor, se sperie si se minuneaza uitandu-se la oameni mancati de crocodili si la nave spatiale. Biutiful e povestea unui om sarac, caruia I se intampla lucruri intr-adevar atroce tocmai pentru ca e sarac.

Uxbal (Javier Bardem) e un sarlatan din Barcelona, care se ocupa cu plasarea chinezilor si africanilor in fabrici ilegale. Pe langa asta, comunica cu mortii, incercand sa consoleze familiile celor morti pentru cateva zeci de euro. Uxbal incearca sa-si creasca cei doi copii relativ normal, chit ca le da sa manance terci si ii cazeaza in ceva spelunca. Mama copiilor e o prostituata bipolara, care are o relatie cu fratele lui Uxbal, un mic speculant cu locuri de veci si mare amator de rave si cocaina. Daca n-ar fi de ajuns, Uxbal afla ca are cancer de prostata si o sa crape in cateva luni.

De aici incolo, avem de-a face cu povetele lui Inarittu legate de inegalitatile de sanse si mici viniete la limita chiromantiei (totul onest si fervoarizant naiv, ca si cum Lovecraft si Tales from the Crypt n-ar fi existat vreodata). Camerunezii si chinezii fara acte sunt mai inimosi si integri decat politistii spanioli, Uxbal ar vrea sa ajute pe toata lumea, dar pentru ca n-are bani destui, provoaca o tragedie. E, oare pentru a cata oara, un poverty porn, o alta ilustrare a fanteziilor egalitariste si caritabile pe care bogatasi megalomani (Inarittu, Bono, Elton John) si le permit si ajung sa le intregreze si in divertismentul de weekend pe care-l produc.

Dezamagirea e dubla. In primul rand, e faptul ca dulcegariile plangacioase cu oropsiti ajung sa-i mistifice si mai rau pe acestia, tocmai pentru ca li se intampla toata tragediile imaginabile si devin un spectacol la care barbati si femei bine imbracati, din marile aglomeratii urbane ale lumii vor suspina, inainte sa cheltuie 40 de euro pe o cina. Ca si cum n-ar fi de ajuns, e si supranaturalul la mijloc, care spulbera perceptia rationala a saracilor si saraciei si o trece in zona speculei emotionale (care dureaza fix pana cand arcusul e ridicat de pe coarda strident atinsa).

In al doilea rand, ar fi faptul ca e un film debil. Uxbal e proiectat dintr-o mizerie in alta, iar oamenii din jurul lui abia ca sunt schitati- sunt ba schingiuti, ba schingiuitori, toti dominati de dorinta de a scoate un 10 euro in plus. Inarittu incearca un fel de combo mizerie-realism magic, in care baltocile de urina si discutiile initiatice cu fantoma tatalui ocupa acelasi spatiu. Nu e de ajuns ca Inarittu speculeaza pe seama marginalitatii si marginalilor (care a ajuns o specie de fictiune la fel de fecunda si de hazardata ca ingineria genetica), dar le pune in carca si ceva viata de dincolo. Pana la finalul filmului realizezi ca oamenii astia sunt egali doar cu sine si cu mizeria lor, iar tu, ca extern emotionalizat artificial de exo-pauperi, poti doar suspina si crede in fantome.