Unghii rooooooooooooooosii si saaaaaaaaaaaaaaandaleeee

Moftul de față mai lămurește și faptul că marea e un instrument de bricolaj estetic care nu poate fi depășit la nivel național. Pentru nostalgicii regaliști cu Balcic, pentru Cătălin Crișan, pentru boybandul AXXA, marea e o certitudine când vine vorba de produs conținut artistic. Un șablon pe care mirunii nu l-ar contesta pentru nimic în lume. Mirunii și plebeii merg la mare și cu asta basta.

Mirunii si IZ. Mort prin sufocare acuma vreo 20 de ani, Israel Kamakawiwoʻole revine ca preferință de share feel good music printre miruni din cel puțin două motive. Întâi, ar fi admirația pentru performanța muzicală vocală, reintrată în circuit datorită lui Costel Busuioc și a concursurilor muzicale de tip Românii au talent. Deși mirunii aparent nu consumă asemenea content de bloc confort III, aceștia își vor găsi propriile vocalize inspiraționale, relaxante, de good morning, de coffee mood, de enjoy .

În al doilea rând, ar fi mesajul ecologist/agrar/hippie comune din videoclipurile individului, în care hawaieni zâmbitori ca la bâlci dansează, râd, există în comuniune cu o natură-etalon: mare, asfințituri, palmieri, nisip fin. Totul pe placul mirunului de “tip viața adevărată e altundeva”, care-și drămuiește fanteziile după forma unor decupaje din Case și vacanțe: Praga, Paris, o casă veche în Europa Centrală, un templu în Japonia, un cort în Anzi.

Degeaba, DD Lewis e mai gritty cantand in colanti

Pierderea confortului minim și reperelor urbane e tot o temere de largă răspândire și în Wrecked se încearcă o abordare aparent anti narativă. Un tip (Adrien Brody) se trezește, amnezic, într-o mașină avariată, într-o vale oarecare. Efectul imediat e destul de reușit. Vegetalul și animalul scabroase și intruzive, pe lângă problemele personajului- un cadavru pe bancheta din spate, picior rupt, lipsă de hrană etc, produc un efect de incomoditate, o nealineere narativă. Filmul nu promovează un univers ordonat, în care un număr limitat de stimuli ( sex, carierism, șarm) produc un număr limitat de efecte (răzbunare, îndrăgostire, crimă), ca în mare parte din filme. Mai degrabă, e o colmatare de aproximări psihologice și anatomice care țin de tortură. Bărbatul are crize de nervi, scuipă, îi curg bale, urinează pe el, cochetează cu automutilarea, toate astea în timp ce o pumă apare din timp în timp, morsocând un al doilea cadavru, aflat lângă mașină.

Brody iese cumva din mașină, fază din care filmul se dezumflă. Bărbatul începe o cursă destul de anticlimactică prin pădure, ajutat de un câine apărut din nimic și care nici măcar nu apucă să se bată cu puma. Cam tot în intervalul ăsta, apar și lămuririle- prin niște flashbackuri și halucinații cu o tipă drăguță, desigur, aflăm cam ce s-a întâmplat, ce/cum/cine, și lucrurile devin ordonate- publicul așadar întelege ce s-a întâmplat și orice palpitație e ștearsă de satisfacția de a ordona detalii. E probabil dificil să ții un ritm căpătat în primele 10 minute pe durata întregului film, mai ales dacă acele 10 minute sunt diferite de ceea ce filmele aleg să arate de obicei- relații, oameni la locul lor în sisteme ordonate, constructe cauză-efect adesea rizibile. La fel se întâmplă și-n 127 de ore ori Burried, care de asemenea mizează pe masculi încarcerați și însângerați, dar care se spălăcesc rapid și ajung doar niște filme de acțiune banale, cu flashbackuri îndoielnice.

Mananca, sa cresti un plot point mare si frumos

Wrecked e până la urmă doar un alt bildungsroman care începe neconvențional și atrăgător, poate și datorită mutrei maltrate a lui Brody și unui director de imagine cu ceva idei. Dar obligațiile față de gen și formă își iau până la urmă partea, cum altfel decât acoperind toată scena.

Cu vreo trei decenii în urmă, România era condusă de un cuplu de experți universali. Făceau adesea vizite de lucru și aveau un sfat bun pentru oricine. Privirea expertă reușea, cu puțin efort, să vadă ceea ce voia. Ca orice spectator de bună-credință, cuplul prezidențial accepta autenticitatea copacilor vopsiți, a asfaltului turnat ad-hoc, a vacilor umflate cu pompa. În ultimii ani, experți universali au fost o serie de intelectuali sartrieni care, cu un doctorat în litere, se pricep la fel de bine la economie, sociologie și etică. „Dilema Veche,” de exemplu, e dedicată în întregime unui asemenea discurs atotștiutor. Blogurile despre Roșia Montană procedează la fel. Ca și în cazul regimului trecut, secretul e să te aliniezi, să nu deviezi prea mult de la ideile primite de-a gata.

Când se scrie despre Roșia Montană, există, de fapt, două seturi de idei semi-preparate. Trucul e vechi și încercat: partidele vorbesc adesea despre diferențe doctrinare atunci când candidații sunt cvasi-identici. Ar fi cam ineficient să ne ceară să-l alegem pe Ionescu, inginer, 50 de ani, căsătorit, cu doi copii, în locul contracandidatului Popescu, inginer, 50 de ani, căsătorit, cu doi copii. În cazul Roșiei Montane, „controversa” e de o simplitate demnă de folclor: se propune o soluție „pragmatică” și una „morală.” Pe de o parte, ni se vorbește de viitorul oamenilor, dezvoltare, bani, standarde occidentale. Pe de altă parte, suntem avertizați în legătură cu moștenirea ecologică a generațiilor viitoare, în legătură cu corupția și cu avutul național. (Oarecum insolit, ecologismul și naționalismul se întrepătrund.)

Cum se întâmplă de obicei, „părțile” conflictului pornesc de la aceleași premise. Cea mai evidentă este importanța capitală a Roșiei Montane și a deciziei legate de exploatare. Ambele părți promit un viitor paradisiac și denunță infernul pe care l-ar duce soluția opusă. A doua premisă, mai subtilă dar mai supărătoare, este cea cu care am început acest articol: discernământul infailibil al intelectualului. Bloggerii merg „pe teren” și decid într-o după-amiază „ce e de făcut.” Ei sunt cei care au voce, ei contabilizează dintr-o privire ce vrea majoritatea și vorbesc în numele ei. Poate că nici nu ar fi așa de grav dacă ar fi vorba de intelectualul iluminist, critic și original. Dar bloggerul e doar un deputat auto-desemnat, care alege între varianta pragmatică și cea național-ecologistă fără a contesta antinomia.

Barthes spunea că miturile contemporane se instituie (ca și cele clasice) prin repetiție. Reafirmarea obsesivă a unor idei primite de-a gata, reanaliza unor probleme din agenda „oficială,” retrăirea unor emoții dinainte pregătite – toate astea țin de mitologie. Bloggerii sunt niște mame grijulii, care ne repetă în fiecare seară poveștile din folclor: nici noi, nici ei, nu mai trebuie să gândim.

Marry Suratt a fost cea care, aparent, i-a găzduit pe asasinii lui Lincoln în pensiunea ei, fiind acuzată imediat după crimă de complicitate și mai apoi executată. Mare parte din film are loc într-o sală de judecată, unde femeia e apărată de un avocat, fost erou de război în armata unionistă. La început nemulțumit de atribuțiile lui, ajunge să-și dorească atât s-o salveze pe femeie (care-și ascunde nevinovăția pentru a-și salva fiul), cât și să se războiască cu judecătorii, care par mai interesați de dimensiunile ștreangului decât de adevăr- într-o lume în care cetățeni barbieriți și fardați răcăie indescifrabil, cu pumnii în aer, uitându-se la ziare în care scrie The nation mourns, cam cum ar putea fi judecătorii?

Avocatul are de partea lui constituția (pe care Redford, dacă avea umor și 30 de ani mai puțin, putea s-o joace chiar el, purtând jeanși strâmți și o cămașă cu epoleți), în timp ce judecătorii au de partea lor răzbunarea și nici măcar un argument. E greu să deslușești vreo idee, vreo interpretare din pâcla de dialoguri interminabile a la History Channel reenactment  care compun 75% din film. E genul acela de expozițiune superioridă care preaslăvește spiritul american și importanța legii, fără nicio aplecare spre lucrurile care li se întâmplă oamenilor care populează, enervant poate, cartea de istorie a lui Redford.

Totuși, Redford e emoționat de ceva. Nu de oameni, ci de idilismul Americii de secol XIX, în care bărbații purtau pălării înalte și spuneau lucruri savante în timp ce dansează. Străzile, casele, citadinul sunt toate grosolan de curate și spilcuite (doar nu-i ca și cum țara tocmai a ieșit din război) și nimeni nu e practic rău, nici măcar asasinii, frumușei, firavi și pletoși, cam ca membrii unei formații de indie. Redford e obsedat de o bucată de istorie americană (ca orice bun american), pe care o reînvie prin pasaje din cărți de istorie, pe care, ce să-i facem, trebuie să le rostească oameni. The Conspirator nu e practic un film, nu e nici măcar un documentar. E o poliloghie paseistă și ideologizată care s-a întâmplat să fie filmată de blondul care-l juca pe Woodward.

Matt Damon joacă un politician frumușel, cu tunsoarea aceea standard de republican. După ce pierde alegerile, se amorezează de o britanică pe care o cunoaște la pisoar. Dar relația lor e viciată de niște bărbați eleganți, cu pălărie, care umblă în grup și au un discurs vâscos ambiguu a la euro vilain-ii din parodiile cu Clouseau. După puțină expozițiune în care Damon e legat de un scaun într-o parcare, aflăm că indivizii (care pot bloca timpul și folosesc ușile drept portaluri) sunt un fel de îngeri, care-i pun pe oameni să facă ceea ce trebuie și dacă se abat de la drumul bun, le dau câte un ghiont. În cazul lui Damon, el trebuie să-și vadă de politică (un înger jucat de Terence Stamp îi spune că are șanse să fie PREȘEDINTELE ȚĂRII), iar iubirea lui cu respectiva nu apare deloc în catastifele destinului.

Divinitatea in viziune neo conservatoare. City of Angels combinat cu The Apprentice

Degeaba filmul are la bază o povestire de Phillip K. Dick- filmul n-are nimic din transgresivitatea tematică și textuală pe care o are de regulă acesta. Totul se întâmplă în jurul eroului principal, care trebuie să alerge prin NY ca să se întâlnească cu femela dezirabilă- chiar așa, de ce ar umbla? La fel ca-n orice film cu presupus mister, eroii spun de 20 de ori Ce? Nu înțeleg! De ce mi se întâmplă mie asta? (nu e vreun alt actor A-list în cadru, cui altcuiva să i se întâmple?), refuzând practic să înțeleagă plot pointuri banale până la începutul actului trei, când Damon și dama fug de mână prin oraș, cu femeia la 2 metri în spatele lui, abia ținând pasul cu clișeul ambulant al bărbatului hotărât.

Bărbații cu pălării și dirijați de Isus/Inteligent Design n-au nici ei mai mult contur. Pe lângă faptul că, sinistru-lugubru, îl privesc pe Damon cum fornichează și spun că un sărut poate salva lumea, livrează un set de clișee despre liber arbitru, cam la nivelul acela la care Dan Brown interpretează creștinismul. Îngerul Terence Stamp îi spune că istoria omenirii (chiar așa) e o serie de secvențe în care protectorii ba au luminat mințile oamenilor (Imperiul Roman, Renașterea), ba i-au lăsat de capul lor (ciuma neagră, holocaustul, războaie mondiale).

Cum scapi de o forta atotvazatoare si atotcunoscatoare? Fugind cu Emily Blunt de mana.

Ceea ce e subtil/profund pentru regizorul/scenaristul George Nolfi e acea mâzgă new age care animă trei sferturi dintre americani, de la dependenți de metadonă la surferi cu păr cârlionțat- ideea că există ceva dincolo, dar că, dacă alergăm și urlăm la fel de mult ca Matt Damon, o să putem lua decizii de unii singuri. Și că, desigur, iubirea e ceea ce face și desface orice țesătură pe care vreo chestie superioară reprezentată de bărbați cu carnețele vii o impune și că un sărut filmat cu un travelling circular poate face, literalmente, răul să dispară.

2) Situl oferă liste cu filme de văzut, pe care mirunii le pot posta pe blogurile lor, într-o secțiune imensă de filmele mele, care vor fi abandonate oricum în favoarea unor maratoane Dr. House sau Futurama.

3) Numele sitului, la fel ca Moleskine sau Polyvore, face parte din acel set esperanto chic (chit că e și numele unui oraș) care mirunilor le place la nebunie și care, ce fericire!, sunt exact numele unor consignații care vând chestii mirunice. 4) Mirunii europeni consideră Mubi un fel de tribut updatabil adus cinema-ului marginal (asiatic, sud american), care e marginal doar pentru a-și consolida propriile lor fantezii mirunocentrice- altfel spus, „suntem cel mai avizat dintre publicuri și ne aflăm în centrul lucrurilor, așa că ne amuzăm cu zumzăitul venit de la marginea planșetei”.

Sunt draguta pentru ca am ciu ciu hand made la gat si fotografu a prins un solar flare.

Pistruii.
Cum mirunismul e un plebeism amestecat cu frondă și studii umaniste de suprafață, când vine vorba de trăsăturile trupurilor, mirunilor le plac lucrurile naturale, spre deosebire de plebeii pasionați de formalismul machiajului și retușului. Mirunii apreciază pielea netratată la solar sau cu alifii (de altfel, mirunele au cea mai mare concentrație de coșuri cu fire de păr dintre categoriile socio-culturale feminine), unghiile nemachiate, unele bărbi atent deranjate. Pistruiatul coincide cu urățelul în conștiința publică și pentru miruni e doar o altă modalitate de a recataloga frumosul, de dragul nealinierii. Nu se pune problema dispariției categoriei, ci doar diferențierea față de ce cred plebeii obsedați de pielea tip operație estetică.

Apoi, pistruii au fost marketați în nișa hipsteri/alternativă ca fiind sexy, o altă necesitate categorială pentru orice grup bazat pe propagandă și teritorialitate culturală. Fetele cu pistrui sunt mai atrăgătoare pentru miruni pentru că fetele cu pistrui din revistele și filmele pentru miruni erau de obicei mai obiectificate erotic decât celelalte- e vorba de același force feed mediatic care face din Adelina Pestrițu un model pentru fetele plebee. În plus, cuvântul freckles, ca și fresbee ori snowflake (așa cum magiun, dichis au prins în româna mirunică), face parte din arsenalul de paradă lingvistică al mirunilor.

Anton e un medic danez care lucrează într-o tabără de refugiați din Sudan. Bărbatul e detestabil de sanct- folosește știință, obiecte și valori care africanilor nici măcar nu le pot fi explicate, pentru a salva vieți, aceasta din urmă fiind o valoare pe care doar el și ceilalți europeni par s-o înțeleagă. Operează africani pe bandă rulantă, mai ales femei tinere spintecate de un war lord local, care pune pariu pe sexul copiilor înainte ca ei să se nască- câștigătorul e decis pe loc, după ce mama e decupată și fătul scos la iveală. Africanii sunt în poziția de a se speria/minuna/supune față de lucrurile care li se întâmplă. Medicina e mai aproape de religie, toți bărbații tineri au o mitralieră sau caută una; în timp ce Anton folosește un laptop, localnicii bat cu bâte în pământ, femeile adună apă în bidoane, dar toată lumea e însetată și murdară, copii subnutriți aleargă fără un motiv anume după mașini. Zâmbind. Întocmai ca într-o parabolă-schemă de vânzare pentru cei care cotizează 50 de dolari pe an la UNESCO.

Între timp, în Danemarca, fiul lui Anton e bătut de câțiva colegi pentru că are origini suedeze. Grupul de opresori e tot slap stick- bătăușul căpetenie e mare, nătâng și învârte fără motiv o minge de baschet în mână. Christian, un orfan care s-a transferat de curând în școală, îi ia apărarea lui Elias și-l snopește în bătaie pe bătăuș, după care plănuiește un atac cu bombă asupra unei mecanic care l-a pălmuit pe Anton. Christian are grijă să spună, pe silabe, de mai multe ori, că a învățat să facă bombe de pe internet- amenințările sunt multiple și variate, doar e nevoie de cît de multe motive pentru a îngrădi.

Spre deosebire de Africa, în Danemarca avem un strat suplimentar de propagandă ideologică: adulți fotogenici care spun adevăruri despre viață. Familia e cel mai important lucru din lume (Anton încearcă să se împace cu soția lui), cuplul e sfânt (toți văduvii și despărțiții sunt la marginea prăpastiei), suferința unui copil e mai injustă și mai dureroasă decât ce li se întâmplă adulților. De ce, de ce și de ce? Filmele nordice se distrau, de multe ori deștept, delimitându-se de genul ăsta de stereotipuri, pe când In a better world e un fel de întoarcere la o perioadă în care lumea era certă pentru că ne mulțumeam cu basme. Câțiva oameni conduc, majoritatea muncesc, toată lumea crede.

Până la urmă, filmul e o pledoarie pentru control. Anton se plânge că nu poate face totul singur în Sudan, ar fi nevoie de resurse, profesorii de la școală le spun părinților divorțați că odraslele lor trebuie ținute mai din scurt. Întâmplările groaznice din film se petrec în secret, adică tocmai atunci când oamenii de bine nu pot veghea, logistic, la menținerea ordinii. Peste tot în lume. Tot timpul.

Iata-l pe reporterul de la Adevarul in exercitiul functiei jurnalistice toaleta femeilor dintr-o scoala de la tara. Ce face el acolo? Desigur investigheaza. Toaleta, fiindca ii lispeste un perete despartitor. Dar de ce e asa vesel?

Si pe ce se bazeaza cand insulta grosolan profesorii de la tara cu titlul generalizator: Ultima modă în şcolile de la ţară! Profesorii merg la WC în grup şi fără perdea!

De unde stie ca e o moda? Sau hei, poate o fi asa vesel fiindca a tot vizitat toalete de femei ca sa vada cum merg profesorii la WC?

• Dar sa-l lasam (in toaleta) pe acel sumbru individ cu ecusonul si ingamfarea lui urbanicola, si sa mergem la Timisoara, unde editia locala Adevarul il prezinta pe Tiberiu Molnar, maestru internaţional extrasens (de la 17 ani) si totodata, cel mai cautat bioenergist din tara (oare cum au masurat?)

Din portofoliul sau paranormal, prezentat in nu mai putin de 5 articole :

- Molnar a rezolvat un caz de SIDA (Nu are rost să vorbesc despre asta pentru lumea spune că fabulez), a salvat un copil diagnosticat cu “piticism” (Acum e mai înalt ca mine) si, in general a vindecat mii de persoane de probleme digestive, la epilepsie, probleme hormonale, diabet, stres, tumori sau cancer.

- a salvat si pisica Oanei Zavoranu (Avea un blocaj renal, nu putea să urineze. Trebuia să facă dializă. După cinci şedinţe şi-a dat drumul. Acum e bine sănătoasă). Informatia asta e prezentata intr-un articol separat, intitulat Motanul Oanei Zăvoranu a fost vindecat de un bioenergetician timişorean (link ). Imi place mai ales partea cu “timisoreanul”. Adica faptul ca Molnar a eliberat traiectul urinar al unei feline ar trebui sa fie motiv de mandrie pentru locuitorii Timisoarei.

- nu in ultimul rand, Molnar colaboreaza si cu un pictor, bioenergizadu-i tablourile. Este, zice Molnar, “un mix electrizant între artă, bioenergie şi ştiinţă.” Nici nu stiu ce e mai amuzant in fragmentul urmator, typo-urile sau continutul:

“Şi tablurile trebuie să se simtă bine”

Pictorul Costin Craioveanu l-a întâlnit pe Tiberiu Molnar în urmă cu o lună şi jumătate, iar atunci au pus la cale colaborarea. „M-am simţit cam rău şi m-am dus la el la cabint. După aceea nu am mai avut probleme. I-am dat un mesaj şi i-am spus că dacă eu m-am simţit excelent, trebuie să se simtă la fel şi tablourile”, a declarat Craioveanu.

• Intr-o localitate nemteana, un inginer agronom a gasit o sfecla de “dimensiuni impresionante”. (link)

Dupa ce a salvat sfecla, el a a trimis o frunza la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Iaşi (interitlu: Frunza va fi cercetată la Iaşi). Declaratie nelinistitoare:

„Deocamdată, este prematur să spunem din ce motiv au crescut frunzele atât de mari. Vom analiza planta în încercarea de a înţelege dacă avem de-a face cu o manifestare accidentală a unui caracter sau cu o mutaţie genetică ce s-ar putea transmite la descendenţii acestei sfecle, care ar forma un nou soi”, a precizat Dănuţ Simioniuc, şef de lucrări la disciplina Ameliorarea plantelor din cadrul Universităţii ieşene.

Cred ca e prima data in istoria presei romanesti cand intr-un articol au fost alaturate cuvinetele “descendentii” si “sfeclei”. Oricum, raman doua intrebari: 1) ce ne facem daca descendentii acelei sfecle o sa fie evil si o sa ne atace? si 2) sigur e o mutatie sau pe acolo s-o fi antrentat Molnar cand incerca sa trateze piticismul?

• La Deva, (si imi place ca asta e o stire de presa) trei prune au crescut  pe tulpina unui prun (link).

Materialul e scris ca la carte, cu pareri despre cele trei prune luate de la copii (asteapta le manance), de la locuitori (nu au mai vazut niciodata asa ceva, toti vecinii se mira) si de la agronomi (un anume Emil Gavrila, cu o declaratie fabuloasa: “E vorba de nişte anomalii genetice cauzate probabil de poluare sau de alţi factori externi” – adica, e de la poluare sau poate ca e… de la orice altceva ).

Putem sa ne imaginam cum a decurs dialogul asta:

Reporterul (plictist): -Buna ziua, domnu Gavrila, va deranjam de la adevarul.
Gavrila (incantat ca apara la ziar): -Nici un deranj, ziceti, ziceti.

Reporterul (cascand): -Noa sa vedeti, pa strada Marasti or crescut prune. Da’ or crescut in prun. Adica in prun, da’ pa tulpine. Ne puteti zice de ce?
Gavrila: ….

Reporterul (desenand spirale pe agenda): -Alo, mai sinteti? Deci, cum ii cu prunele?
Gavrila (cu inspiratie brusca): -Ii de la poluare!!!

Reporterul (a trecut la desenat cerculete): -Aha, aha, da’ de la poluare, cum?
Gavrila: …click.
Reporterul (incredul, catre redactie): -Noa, pulă ăla mi-o inchis.

• In editia de Braila, un titlu interminabil anunta:

EXCLUSIV: Vestigiile Brăilei sunt păzite cu arma! Statuia lui Naum Vechilhargi, dezvelită săptămâna trecută, e supravegheată non-stop de poliţişti

Atata numai ca nu sint langa monument, cel putin nu langa monumentul din titlu – sint langa o fantana arteziana. Observatie hilara:

Mutilarea simbolului Brăilei – vestitul grup statuar al Împăratului Traian din Centrul Vechi (care a rămas fără basoreliefurile vechi de un secol) – i-a determinat pe poliţiştii locali să păzească ca pe ochii din cap statuile şi vestigiile urbei.

Mai departe articolul citeaza pensionari, fara de care nici un asemenea material n-ar fi complet:

Uitaţi-vă, de exemplu, cum tronează Ceasul, ca un blajin domnitor peste părculeţul secular, cu arbori împrejur, şi cum ne încarcă inimile de bucurie!

si ne asigura ca politia vegheaza la siguranta monumentelor (probabil si a cetatenilor).

Atata numai ca in timp ce “autorităţile locale sunt în alertă” , adica stau in parc asteptand sa se intareasca betonul statuii (nu sint ironic, e exact ceea ce spune articolul) hotii s-au dus in poligonul mascatilor de la serviciul de interventie rapida si le-au furat usile: CULMEA TUPEULUI – Doi hoţi de fier vechi au jefuit Poligonul „mascaţilor” din Brăila

Si cum n-ar fi deja destul de ridicol, aceasta noua stire e ilustrata cu o poza handout fantastica (remarcati si data in dreapta jos):

• Sa ne mutam putin mai la est: Tulcea: Sfintii arhangheli au fãcut victime printre petrecãreti. Cu un asemenea titlu ma gandeam ca sfintii s-au dat jos din icoane, manuind sabii de foc, si au tabarat pe petrecareti. Dar, helas, realitatea a fost mult mai prozaica:

Unitatea de Primire Urgente din cadrul Spitalului Judetean Tulcea a fost asaltatã de petrecãretii care au cinstit numele arhanghelilor Mihail si Gavril. Asistenta-sefã, Elena Amugea, a declarat cã au fost peste o sutã de prezentãri la Urgente, toate pe aceeasi temã.

Ah, da, si stirea e ilustrata asa:

Oricum, ne putem bucura ca la UPU Tulcea au seri tematice.

• In aceeasi editie, alt titlu inselator proclama melodramatic Tulcea: A înnebunit patronul unui magazin de bãuturi

Patronul unui magazin cu bãuturi alcoolice si rãcoritoare, de pe strada Isaccei, a scris mesaje amuzante pe care le-a lipit pe frigiderele puse pe trotuar.

“Oamenii se opresc să citească şi îşi amintesc că le este sete. Mai ales când este foarte cald, mesajele de pe frigidere le induc dorinţa de a se răcori. Ca atare, cresc vânzările“ a spus Dorel Enache, 40 de ani,  proprietarul frigiderelor „vorbitoare“.

Si niste hilaritate random:

•Pavel Coruţ: “Homosexualitatea se poate trata”. Scriitorul participă astăzi la marşul anti-homosexualitate

Protestatarii cer parlamentarilor să legifereze obligarea homosexualillor la tratament medical

Participanţii la marş au bannere pe care scrie “A voastră «diversitate» înseamnă boală pentru societate”, “Împotriva homosexualităţii, pentru normalitate”, “Degeneraţii nu-i tolerăm!”, “Homosexuali, trataţi-vă medical, respectaţi legile divine!”, “Domnilor parlamentari, legiferaţi obligarea homosexualillor la tratament medical”.

• Ok, sa zicem ca esti reporter si trebuie sa ilustrezi o stire despre o sinucidere prin spanzurare. Versiunea 1, cu un copil de 16 ani care s-a spânzurat în podul grajdului:

Versiunea 2, cu un cu un elev de 14 ani spanzurat in debara:

Versiunea 3, cu un spanzurat adult si o nuanta meta:

•Probabil drept recompensa pentru homofobie si habotnicismul general, reporterii de la adevarul au primit stirea despre a doua venire a lui Isus, intr-o localite de langa Tmisoara. Well, sort of:

Mister lângă Timişoara: pe o scoarţă de copac, în locul unde au murit doi tineri, a apărut chipul lui Iisus

Oamenii din Deta spun că apariţia nu este deloc misterioasă, pe scoarţa copacului fiind chiar chipul lui Iisus. Credincioşi din Deta, dar şi din localităţile învecinate, vin în număr mare pentru a admira înfăţişarea. Unii dintre ei au venit cu flori, alţii cu lumânări, însă există şi persoane care se roagă la scoarţa de copac.

La locul accidentului! Si chiar inainte de Pasti! Si au venit si rudele victimeler. Si in spirit pascal, reporterul Gerhald Ernst ne invita sa vedem si pozele de la accident, facute tot de el. Inclusiv asta. Ma intreb daca rudele s-au dus acolo chiar ca sa se roage, sau dimpotriva, sa-i poarte o discutie cu rotulele acelui Ernst.

• Editia de Târgu-Jiu vine cu alta stire de gazeta ulitei: un batran a facut plajă pe insuliţa din Parcul Central.

Bătrânul spune că se numeşte Gheorghe Drăghia şi că are vârsta de 71 de ani. (…) La un moment dat, bătrânul a fost surprins în timp ce făcea unele mişcări lascive, după care şi-a scos mâna din pantaloni. „Sunt născut în Padeş, în comuna lui Tudor Vladimirescu. Locuiesc în Târgu-Jiu“, a mai adăugat septuagenarul.

Oare a adaugat dupa ce si-a scos mana din pantaloni? Oricum, cred ca adevarata stire care s-ar transmisa aici e ca people fondle themselves cand apar reporterii de la Adevarul.

Nota: puteti gasi 6 diferente cu imaginea de mai sus?

• Intr-alta ordine de idei:  ORADEA: Elevii de la Liceul Emanuel din Oradea învață să devină ecologiști

Si finalmente:

Oare au gasita cadavrul deontologiei?

PS: Ocazional, Adevarul publica si imagini delectabile. Spre exemplu, copiii manuind arme sint mereu o priveliste binevenita (link):

Printre cei care au fost curioşi să încerce armele s-a numărat şi David Alin Dascălu, de numai trei ani şi jumătete. Asistat îndeaproape de jandarmi micuţul a reuşit să ţină în mână o puşcă mai mare decât el.

De asemenea:

Parcă sunt la Counter Strike, numai că este pe viu. Nu ştiam că poţi să ai o meserie în care să te simţi ca într-un joc. Când o să mă fac mare vreau să fiu jandarm”, ne-a spus Raducu, un băieţel în vârstă de 8 ani care se suise într-o autospecială plină cu armament şi care o ruga pe mama lui să-i facă poze la volan, că el pleacă “în misiune”

Well, copiii au repere foarte bune, orice s-ar zice.

Mi-a placut si cainele asta teribil de dezgustat, la un targ de adoptii (link) . Il inteleg perfect, am o poza cu mine intre voluntari si arat exact asa.

Când mă duc să văd o selecţie de scurtmetraje, mă aştept la cinci-zece filmuleţe sub orice nivel, două-trei exerciţii şcolăreşti de regie şi unul sau două filme notabile. Nu cred că exagerez când mă aştept să văd ceva bun în fiecare calup de shorturi: o clasă bună de regie produce trei-patru filme excelente la fiecare examen. Scurtmetrajele româneşti de la TIFF m-au surprins, tocmai pentru că nu am văzut nimic special. Nici ceva ridicol, nici ceva genial, ci doar un zel ovin în respectarea convenţiilor.

Mircea şi nepotul său, George, sunt angajaţi să numere maşinile care trec pe şosea, pentru o statistică UE – Numărătoare manuală, cum spune şi titlul. Încă un film din Noul Val care bifează toate elementele: personaje din clasa muncitoare, scene lungi şi statice, decor minimal, conflict între generaţii. A lipsit doar graiul bucureştean – am fost foarte dezamăgit să pot urmări dialogul de la cap la coadă.

Draft 7 e replica fidelă a „romanţelor” americane cu actori. Într-un restaurant, la lumina lumânării, actorii care joacă cuplul central dintr-un film se îndrăgostesc şi în realitate. El îi dă jos colierul, ea chicoteşte, amândoi se confesează şi spun glume nesărate. Notting Hill in a nutshell.

Lunch break e un film minimalist: un bărbat întâlneşte o femeie, se aşază în vitrina unei cafenele, privesc un cuplu de tineri îndrăgostiţi care se sărută pe stradă. Toate astea se petrec fără dialog, iar spectatorul trebuia probabil să fie provocat la meditație. Totuşi, singura întrebare pe care mi-am pus-o e legată de distribuţie: de ce a fost nevoie de Gabriel Spahiu, Vlad Ivanov şi Tudor Istodor ca să stea un sfert de oră într-o vitrină?

Cum se vede şi din titlu, Strung Love se străduieşte din răsputeri să fie amuzant. În anii ’80, un ucenic lăcătuş iubeşte o ucenică croitoreasă şi o cucereşte după ce câştigă un concurs de fabricat nituri. Se trece prin toate clişeele despre comunism (limbajul de lemn, oportunismul şi incultura activiştilor etc.) şi despre iubirea la adolescenţi (gelozia, timiditatea băiatului etc.), într-o manieră care se vrea ironică. Dialogul, imaginea, efectele, toate funcţionează perfect, dar funcţionează în gol. Exerciţiul de regie a reuşit, fără să fie totuşi un film.

În Stopover, Monica Bârlădeanu se ceartă la telefon cu familia, în timp ce e jefuită în aeroport. În cele din urmă, îşi primeşte înapoi potrofelul de la un bărbat care pare a fi ţigan şi care pare a fi hoţul. (Pe generic, Damian Drăghici apare ca jucând rolul „bărbatului bronzat” — sic!) O combinaţie scurtă şi concentrată între „Francesca” şi „Felicia înainte de toate.” Scenariul de Cristian Mungiu.

You can’t hide love from the gypsies e un film suprarealist: nimic mai mult decât o serie de imagini vagi și un voice-over ambiguu. Catalogul TIFF ne lămurește că e vocea unei ghicitoare care trasformă un câine în cerb… Remarcabil cum un film de cinci minute fără niciun subiect reuşeşte totuşi să fie rasist.

Omar se pregăteşte să plece la New York pentru a studia la o şcoală de film. Îi cere iubitului său, Emmanuel, să plece din apartamentul lor din Paris până el se întoarce. În timp ce Omar petrece cu Chiara Mastroianni (jucată de ea însăşi) şi cu tânărul Dustin, Emmanuel pictează şi-şi găseşte iubiţi prin cartier. Deși Christophe Honore a mai regizate scene erotice cu doi bărbați, „L’Homme au bain” e remarcabil prin nuditatea frecventă și relaxată.

Contrastul dintre viaţa celor doi e construit simplu şi clar. Scenele cu Emmanuel sunt calme, cu tonuri calde şi atenţie specială pentru armonia vizuală a cadrelor; experienţa new-york-eză a lui Omar e haotică, cu imagini tremurate şi întunecate, în stilul filmărilor de amatori. Emmanuel e mereu vizibil, urmărit de o cameră impersonală; Omar filmează el însuşi, apărând rar în imagine. Emmanuel are mai mulţi parteneri, face sex în trei, se prostituează; Omar, dimpotrivă, îşi petrece tot timpul cu Dustin. În fine, Emmanuel caută (şi găseşte mereu), experienţe estetice în cotidian (pictează portretul lui Omar pe perete, dansează, ascultă muzică), în timp ce Omar, care plecase să studieze arta, nu face mai mult decât nişte experimente destul de plate cu camera.

Antiteza Emmanuel-Omar devine, în cele din urmă, destul obositoare. Dar asta nu e singura stângăcie a filmului. Robin, cel care îl plăteşte pe Emmanuel pentru un dans erotic, e un personaj superfluu şi ridicol: un intelectual gay stereotip, american bogat stabilit la Paris, care se plânge de kitsch şi cere violenţă pentru a fi excitat. Dar scena cea mai slabă e probabil aceea în care un bărbat gol citeşte cu voce tare un articol despre homofobia Bisericii, în timp ce alţi doi bărbaţi fac sex. Filmul ar fi funcţionat de minune dacă aceste scene (şi altele câteva) ar fi fost pur şi simplu tăiate.

Ceea ce filmul reuşeşte, până la urmă, este să pună la îndoială reperele între care ne-am aştepta să se mişte relaţia (şi despărţirea) lui Omar şi Emmanuel. Cei doi suferă, dar nu plâng şi nu ţipă. „Aventura de o noapte” poate fi romantică, iar sexul cu minori, prostituţia şi chiar violenţa în cuplu au dimensiuni umane. Emmanuel face sex cu un cuplu, cu un bărbat heterosexual, cu un adolescent musulman. Acolo unde eroul hollywoodian e bulversat și marcat pe viață, personajele lui Christophe Honore au nevoie cel mult de un moment de reculegere.

„L’Homme au bain” este ceea ce s-ar putea numi un film minimal. Pe de o parte, are un subiect foarte simplu şi e relativ scurt. (Conflictul nespectaculos, oarecum carverian, fără vreo soluţie miraculoasă în final, ar fi fost probabil mai interesant în 20 de minute decât în 75.) Pe de altă parte, este minimum ce se poate aştepta de la un film: câteva idei, două-trei personaje credibile, mijloace cinematografice adecvate, fără vreo inovaţie tulburătoare. Dacă multe filme seamănă mai mult unele cu altele decât cu realitatea, „L’Homme au bain” e proaspăt, sensibil, uman.

Foto: www. rapportoconfidenziale.org

Într-un viitor tehnologizat şi aseptic, Nemo Nobody, ultimul muritor, îşi povesteşte viaţa unui jurnalist. Povestea e încâlcită, pentru că există nenumărate versiuni: Nemo a rămas cu tatăl său după divorţul părinţilor, dar a şi plecat cu mama; s-a căsătorit cu trei femei; soţia lui a murit într-un accident, dar a şi supravieţuit şi suferă de o tulburare psihică.

„Mr Nobody” a fost bine primit, pe motiv că e un film care te pune pe gânduri. Venind acasă de la firmă, plebeul are ocazia să-şi pună întrebări: unde va ajunge tehnologia? oare există dimensiuni paralele? oare vom vindeca toate bolile prin inginerie genetică? Întrebări-clişeu, fără un sens clar şi fără nicio implicaţie pentru realitatea imediată, deci un subsitut mai puţin solicitant pentru o viaţă intelectuală.

Un alt aspect lăudat e naraţiunea neliniară. Problema e doar că nişte banalităţi nu devin automat fascinante dacă sunt povestite dezlânat. Un tânăr cu părinţi divorţaţi căruia îi moare soţia într-un accident de maşină îşi are locul în telenovele, chiar dacă istorisim de la coadă la cap. Iar subiectul de telenovelă e cu atât ai tulburător cu cât Nemo se presupune a fi întruchiparea Omului, a ultimului om „adevărat,” neatins de ingineria genetică. Deci iată Omul: un bărbat alb, tânăr, frumuşel, cu ochi albaştri, educat, heterosexual, monogam, melancolic. Un stereotip hollywoodian chemat să înfrunte lumea prea uniformă a viitorului.

În prefaţa la „Flatland,” Edwin Abbott spunea că literatura fantastică trebuie să evite două extreme: pe de o parte, aceea de a fi doar o alegorie a lumii reale, o istorie ieroglifică relativ transparentă; pe de altă parte, aceea de a fi un joc intelectual sterp, un „ce-ar fi dacă” fără substanţă. Am văzut destule filme din prima categorie, „District 9” e un exemplu perfect; din a doua categorie, „Donnie Darko” e probabil cel mai cunoscut. În ultimii ani, fantasticul complet detaşat de realitate a devenit teren de joacă pentru efectele speciale computerizate, dar şi pentru simulacrele de spiritualitate vehiculate la Hollywood. Aşa au apărut filme ca „Inception” şi „Mr Nobody.”

Francis, un tânăr gay din Montreal, îşi petrece mai tot timpul cu Marie, cea mai bună prietenă a lui. Amândoi se îndrăgostesc de Nicolas, un bărbat ambivalent şi greu de înţeles – prototipul eroului „misterios.” Nicolas pare să le dea speranţe amândurora, făcând gesturi vag sexuale şi declaraţii de dragoste ambigue. Geloşi unul pe altul şi epuizaţi de ambivalenţa lui Nicolas, Francis şi Marie ajung să se bată pentru el, la propriu. Totuşi, după o perioadă de răceală, cei doi se împacă şi se întorc împotriva lui Nicolas.

Povestea simplă e spusă cu mijloace interesante, dar stângace. Avem câteva leitmotive hollywoodiene, cum ar fi personajul care se priveşte în oglindă sau răbojul de pe perete. Avem şi montaje, cam lungi şi cam prost dozate, pe muzică de Bach şi de Dalida. Pentru că filmul mizează destul de mult pe frumuseţea greco-romană a lui Nicolas, avem şi o un montaj în care imaginea lui alternează cu „David” al lui Michelangelo – nu cumva să pierdem referinţa culturală. Avem, în fine, fragmente de interviu, în care o serie de personaje vorbesc despre dragostea neîmpărtăşită, singurătate, viaţa sexuală. (Cu aceeaşi grijă ca spectatorul să înţeleagă tot, ni se explică în detaliu scala Kinsey de orientare sexuală.)

Am putea să interpretăm filmul lui Xavier Dolan ca pe o versiune euro a comediilor romantice: ceea ce le deosebeşte este viziunea complet diferită asupra relaţiilor. Dacă un com-rom american porneşte de la premisa că toţi suntem predestinaţi unei singure persoane (de sex opus), „Amours imaginaires” e plasat într-o lume mult mai complexă. Monogamia, heterosexualitatea, delimitarea prietenie-dragoste sunt nişte repere despre care se vorbeşte mult. Uneori se suferă pentru ele sau se râde de ele, dar nu au în niciun caz statutul de lege nescrisă pe care îl au în comediile romantice. Astfel, Nicolas, Marie şi Francis pot funcţiona undeva la limita dintre menage-a-trois şi grup de prieteni, iar Marie şi Francis pot avea aventuri sexuale cu oameni calzi şi inteligenţi (pe care genericul îi numeşte lejer „baises”, adică „futangii.”) Deşi profund sexuală, relaţia celor trei e „neconsumată”: dorm împreună, au fantezii, Francis se masturbează mirosind hainele lui Nicolas, dar nu există un deznodământ cu sex triumfal, în care două persoane ajung, în sfârşit, în pat. În fine, scenele erotice sunt relativ proaspete, în ciuda unei cenzuri convenţionale: deşi camera evită nuditatea frontală şi scenele sunt tăiate înainte să vedem „prea mult,” imaginile sunt totuşi mult mai senzuale decât softcore-ul cu lumânări şi jazz dintr-un com-rom tipic.

Poate că Xavier Dolan nu e decât un Woody Allen cu mai puţin umor – din punct de vedere estetic, „Les Amours imaginaires” pare o copie mai palidă a lui „Husbands and Wives.” Dar dacă e să văd un film relativ siropos cu oameni îndrăgostiţi, acesta cel puţin nu mă sufocă prin premisele teologice.

(Foto: Ioana Tohat. Preluat de pe ziuadecluj.ro)

Sâmbăta trecută, bloggerii clujeni au preparat o frigăruie de 100 de metri, au vândut bucăți din ea și au donat banii unui ONG pentru copii bolnavi. Evenimentul acesta relativ neinteresant e un exemplu superb de activism plebeu și merită o scurtă analiză.

Despre activismul mirunilor s-a scris deja în Contact Cultural – festivalurile, protestele, „proiectele” non-profit sunt esențiale pentru miruni. Plebeii ies și ei în stradă, mai ales dacă e vorba de bani: taxa de primă înmatriculare a mobilizat mai mulți oameni, probabil, decât orice altă cauză. Dar preferatele plebeilor sunt acțiunile care nu ar schimba nimic fundamental nici dacă ar avea un succes fulminant. Dimpotrivă, e vorba de acțiuni cumințitele, „de bun simț.” Ca și mirunii, plebeii își spun că „trebuie să facem şi noi ceva.” Totuși, două teme recurente dau activismului plebeu un caracter aparte.

În primul rând, „cauza nobilă.” Plebeii militează mereu pentru ceva ce nu poate isca nicio controversă. În cazul de față, cine ar spune că niște copii bolnavi nu trebuie să primească bani? Se pare că orice societate are niște „probleme” pe care le recunoaște și le acceptă ca atare. În Europa de azi, copiii bolnavi nu au niciodată destui bani, străzile nu sunt niciodată destul de curate, cultura nu e niciodată suficient promovată. Cel care abordează o asemenea problemă are laudele asigurate, la fel ca un preot care se plânge de păcatele lumii. Cel puțin, mirunii au un rudiment de curaj și vorbesc de discriminare sau violență în familie.

În al doilea rând, „se pune mână de la mână.” Mirunii sunt foarte mândri de discuțiile egalitare care se poartă pe marginea „proiectelor.” Plebeii vorbesc însă de împărțirea rolurilor, în care „fiecare dă cât poate.” Cam ca și Harap-Alb, liderul unui asemenea grup are grijă ca rolurile să se completeze și defectele să se anuleze. Organizarea unui eveniment public nu diferă, în fond, de cea a unei nunți sau a grătarului de 1Mai.

Așadar, bloggerii au făcut o frigăruie în mijlocul străzii, au mâncat, au băut bere. Au constata apoi că „se poate și la noi” — indubitabil, putem pune carne pe bețe la fel de bine ca oricine din UE. Spectatorii au putut pleca acasă cu plăcerea cvasi-fascistă de a fi văzut ceva bine organizat, fie acela un eveniment care nu spune și nu schimbă nimic. Ca în Țara Minunilor, trebuie să fugi foarte repede ca să rămâi pe loc.

(Foto (c) Mediafax)

Romanul pare să aibă din nou succes, după cum se vede din interesul trezit de „Harry Potter” , „Twilight” şi altele. Unii sunt chiar surpinşi de răbdarea cu care cititorii parcurg sutele de pagini relativ nesărate. Ca în romanele cu detectivi, cheia misterului era sub nasul nostru: formula clasică a realismului de secol XIX, cu naratori omniscienţi, personaje numeroase şi iluzia realităţii. Reţeta balzaciană, cu mici retuşuri, se vinde încă foarte bine, ba face carieră şi la televizor, prin emisiuni ca „Românii au talent” şi „Dansez pentru tine”.

Ce legătură au show-urile TV cu romanul? Dacă ignorăm mediumul diferit (care nu e, în fond, o diferenţă de ignorat), reţeta ProTV-ului este exact cea a lui Balzac. Cel puţin cinci asemănări sunt uşor de observat:

1. Personaje centrale şi personaje-tip. Balzac are mereu câte un personaj central care evoluează şi o serie de personaje statice, stereotipe. În emisiunile-concurs, concurenţii sunt cei care se schimbă, „se maturizează” – o idee pe care se insistă obsesiv: ai progresat enorm, a fost mult mai bine decât data trecută, în sfârşit ai ajuns să… Juriul, dimpotrivă, e format din „caractere” (inspirate mai degrabă de Moliere decât de Balzac): la „Românii au talent” am avut în mod clar o „zână bună”, un „cârcotaş” şi un „miştocar”.
2. Planurile multiple. Ca orice roman canonic, show-urile suprapun mai multe subiecte. Avem  povestea-cadru a concursului, peste care se aşază istoriile personale ale concurenţilor. La „Dansez pentru tine,” îi vedem pe concurenţi locuind într-o pensiune – un grup de oameni foarte diferiţi stau la o masă lungă de lemn, în timp ce vocea din off ne spune povestea  fiecăruia. Nu pot să nu-mi amintesc de casa doamnei Vauqueur din „Moş Goriot” .
3. Pendularea între tragic şi comic. Concurenţii au istorii triste: unor oameni buni li se întâmplă lucruri rele, cum rezuma Artistotel tragedia greacă. Dar aceste poveşti lacrimogene sunt contrabalansate de „comic relief”: o poantă, un moment de cabaret, un pic de umor fizic. Ambivalenţa aceasta i-a oripilat pe critici acum două secole, dar a vândut mai multe cărţi şi filme decât oricare alt truc de povestitor.
4. Lungimea. Personajele care evoluează, planurile multiple şi interludiile comice nu încap în două pagini sau în 20 de minute de film. E nevoie de creaţii monumentale pentru panorama estetică şi socială pe care o urmăreşte romanul. Şi cu cât mai mult timp petrecem urmărind o lume fictivă, cu atât mai mult ne scufundăm în ea şi ne distanţăm de realitatea noastră – încă un motiv pentru succesul televiziunii de tip balzacian.
5. Iluzia realităţii. S-a observat că, după jocurile şi savantlâcurile postmodernismului, se caută din nou „autenticitatea”. Reality show-urile au învăţat câte ceva dintr-un secol de postmodernitate şi manipulare media: o imagine tremurată, un dialog dezordonat şi nişte actori amatori simulează perfect realitatea. Emisiunile-concurs, dimpotrivă, au revenit la trucurile romanului balzacian. Nimeni nu neagă că există un scenariu, că se fac pregătiri, că realitatea e estetizată înainte de a ajunge pe ecran; personajele şi poveştile sunt „adevărate”, dar puse într-o formă digerabilă, de divertisment. Acelaşi raport cu realitatea îl are şi Balzac – şi tocmai de aceea are mai mulţi cititori decât oricare sociolog sau istoric.

Tehnicile acestea sunt, cum spuneam, vechi şi încercate. O singură problemă: în schimbul divertismentului, show-ul cere ca publicul să consimtă, să se scufunde în ficţiune.  Iar lumea care li se  propune e una sinistru-dulceagă, coşmarul lui Huxley şi al lui Bradbury.

Parkour. La fel ca semenii lor plebei, mirunii sunt pasionati de performantele trupurilor; musculatura si mobilitatea sunt surse de exaltare la fel de pertinente ca un discurs de stanga sau un spectacol de dans de avangarda in care se mananca fripturi sau se folosesc dispozitive electrice.

Parkour-ul satisface doua nevoi mirunice. Prima- e un discurs despre eficienta si superioritate. Desi spalaciti de retorici egalitare, mirunii sunt creaturi foarte concurentiale- experientele, esarfele, muzichiile, ceaiurile si calatoriile sunt tot atatea curse de viteza in concurenta atat cu alti miruni, cat si cu expectantele vestice de melanjare si mozaicare. Parkour e o astfel de achizitie, chiar daca pentru mare parte dintre miruni e doar “aruncare cu privirea”; dintre toate metodele de a pune in evidenta corpul in societatea contemporana, parkourul e printre cele mai poleite cu praf de zen- spectacol fara concretete tinut de atleti sculpturali si tacuti. A doua- parkourul e originar din niste mahalale, adica una din sursele preferate ale mirunilor pentru concepte si “adevaruri”- in masura in care a fi mirun inseamna a fi contracultural, ceva brevetat (sau macar popularizat) de niste tunisieni dintr-o maghernita din Marsilia e o certitudine.

Moleskine. Pentru miruni, a scrie “de mana” este un act care nu are ca finalitate crearea unui text, ci practicarea ritualica a unei activitati disparute. Scrisul in carnetele si agende tine de o pretiozitate poate pe nedrept eliminata de “ziua de azi”, din care a ramas artificiul/gestul, din moment ce utilitatea s-a cam pierdut. Agendele Moleskine sunt preferate de miruni pentru ca a) au foi zgrunturoase si putin ingalbenite si coperti “dure”, indeajuns pentru un mirun sa creada ca poseda ceva predigital- ceva vintage, la urma urmei, b) se numeste Moleskine, c) la fel ca Starbucks, isi livreaza o parte din profit pentru oarecare cauza (motiv sa taxeze dublu pe un caiet).

Cultura limitei de varsta. Mirunii sunt materia prima din care sunt constituite concursurile/evenimentele/institutiile care pun o limita de varsta: “scriitori sub 25 de ani”, “cercetatori sub 30 de ani”. Mirunii sunt atrasi de plafoane din mai multe motive. Primul ar fi ca au impresia ca a presta in domeniul respectiv si fiind sub o anumita varsta tine de o anume inzestrare, singularitate si chiar noblete. Desigur, ca in orice activitate care se bazeaza pe un public, mizele sunt inasprite tot timpul: avem chitaristul perfect la 11 ani si alpinistul desavarsit la 14 ani, iar mirunii sunt obligati sa reevalueze genialitatea in fiecare toamna bogata in concursuri si granturi. Un alt motiv ar fi semnalarea unei anumite propensiuni, a unei fantezii legate de un viitor care se va dovedi a fi multiplicarea si perfectionarea acelui moment prim de realizare, “sub X ani”.

Mirunii au, se pare, câţiva fraţi gemeni de care s-au pierdut la naştere, dar pe care-i întâlnesc cu ajutorul Erasmus: newyorkezul Bobo, canadienii White People şi londonezii  minimalişti.

Biutiful e inca o dovada a faptului ca multi cineasti nu se asteapta ca niste oameni lucizi sa le vada munca. Pentru Inarittu, publicul acestui film e format din oameni care vor sa se sperie si sa se minuneze uitandu-se la saracie si moarte, tocmai cum acei saraci, seara la televizor, se sperie si se minuneaza uitandu-se la oameni mancati de crocodili si la nave spatiale. Biutiful e povestea unui om sarac, caruia I se intampla lucruri intr-adevar atroce tocmai pentru ca e sarac.

Uxbal (Javier Bardem) e un sarlatan din Barcelona, care se ocupa cu plasarea chinezilor si africanilor in fabrici ilegale. Pe langa asta, comunica cu mortii, incercand sa consoleze familiile celor morti pentru cateva zeci de euro. Uxbal incearca sa-si creasca cei doi copii relativ normal, chit ca le da sa manance terci si ii cazeaza in ceva spelunca. Mama copiilor e o prostituata bipolara, care are o relatie cu fratele lui Uxbal, un mic speculant cu locuri de veci si mare amator de rave si cocaina. Daca n-ar fi de ajuns, Uxbal afla ca are cancer de prostata si o sa crape in cateva luni.

De aici incolo, avem de-a face cu povetele lui Inarittu legate de inegalitatile de sanse si mici viniete la limita chiromantiei (totul onest si fervoarizant naiv, ca si cum Lovecraft si Tales from the Crypt n-ar fi existat vreodata). Camerunezii si chinezii fara acte sunt mai inimosi si integri decat politistii spanioli, Uxbal ar vrea sa ajute pe toata lumea, dar pentru ca n-are bani destui, provoaca o tragedie. E, oare pentru a cata oara, un poverty porn, o alta ilustrare a fanteziilor egalitariste si caritabile pe care bogatasi megalomani (Inarittu, Bono, Elton John) si le permit si ajung sa le intregreze si in divertismentul de weekend pe care-l produc.

Dezamagirea e dubla. In primul rand, e faptul ca dulcegariile plangacioase cu oropsiti ajung sa-i mistifice si mai rau pe acestia, tocmai pentru ca li se intampla toata tragediile imaginabile si devin un spectacol la care barbati si femei bine imbracati, din marile aglomeratii urbane ale lumii vor suspina, inainte sa cheltuie 40 de euro pe o cina. Ca si cum n-ar fi de ajuns, e si supranaturalul la mijloc, care spulbera perceptia rationala a saracilor si saraciei si o trece in zona speculei emotionale (care dureaza fix pana cand arcusul e ridicat de pe coarda strident atinsa).

In al doilea rand, ar fi faptul ca e un film debil. Uxbal e proiectat dintr-o mizerie in alta, iar oamenii din jurul lui abia ca sunt schitati- sunt ba schingiuti, ba schingiuitori, toti dominati de dorinta de a scoate un 10 euro in plus. Inarittu incearca un fel de combo mizerie-realism magic, in care baltocile de urina si discutiile initiatice cu fantoma tatalui ocupa acelasi spatiu. Nu e de ajuns ca Inarittu speculeaza pe seama marginalitatii si marginalilor (care a ajuns o specie de fictiune la fel de fecunda si de hazardata ca ingineria genetica), dar le pune in carca si ceva viata de dincolo. Pana la finalul filmului realizezi ca oamenii astia sunt egali doar cu sine si cu mizeria lor, iar tu, ca extern emotionalizat artificial de exo-pauperi, poti doar suspina si crede in fantome.

Oare ar fi posibil sa intampinati vrema calda si fara afisari publice de quirkiness? Va multumim. (foto Florin Bretotean)

Caracterul intunecat al acestei muzici ii limiteaza posibilitatile de expresie, insa ea ramane o ilustratie a tragismului negarii luminii realizata cu mijloace artistice excelent stapanite.

De data asta, perle de pe  site-ul Maximum Rock:

1349 – Demonoir

•Cei de la 1349 sunt, in 2010, creatorii unei arte a intunericului si a revoltei spirituale ce duce la iad (fapt exprimat in termeni lipsiti de echivoc in versurile trupei), insa expresia artistica este sugestiva si complexa.

Duce la iad. Ne si putem imagina membrii trupei: Are we there yet?, are we there yet?

ALCEST – Ecailles de lune

•Alcest, proiect solo al muzicianului francez Neige, ajunge in 2010 la deplina maturitate. Versurile, ca si atmosfera, sunt visatoare si uneori elegiace iar imaginile sonore fluide sau plutitoare, cu o certa tenta impresionista.

“Imaginile sonore” sint un fluid – exceptand cazul in care sint totusi un solid, si atunci plutesc pe fluid? Oare am inteles bine?

•Instrumentul care da coerenta structurilor este basul, tot restul topindu-se in suprapuneri de sunete si acorduri, obtinute prin folosirea unor delay-uri prelungi, intr-un impresionism cand decadent, cand ancorat in lumea de fantezie a unei copilarii recreate.

Curios ca Neige nu s-a temut sa arunce ditamai ancora tocmai in fantezia copilariei, cine stie pe ce putea cadea. Sau poate a aruncat numai o ancora micuta?

•(…) ecourile acestui album se vor auzi inca multa vreme, devenind pietre de hotar in definirea unui nou tip de sensibilitate.

Sensibilitatea e definita cu pietre? Care la inceput erau ecouri?

AHAB - The divinity of oceans

•Este un disc de atmosfera, necesita o anumita stare pentru cei mai multi ascultatori. Daca ascultatorul inchide ochii intra cu usurinta in starea de spirit pe care au dorit-o autorii si pleaca intr-o calatorie pe baleniera Essex ce strabate oceanele intunecate fara o finalitate gasindu-si finalul tragic in propriul scop.

Pai si normal ca erau in deriva, daca ancora era la Neige.

BUCKETHEAD – Shadows Between the Sky

•Uitati-l pe individul cu galeata KFC pe cap, sau, mai bine, intelegeti ca aceea e doar o masca, o infatisare, un rol.

Buckethead este un mare artist iar „Shadows Between the Sky”, noul lui album de chitara clasica, o colectie de delicatese. Piesele indeamna la reflectie, construind imagini sonore ce uneori, prin trasatura lor predominant impresionista devin foarte vizuale.

Pana la urma, cate stari de agregare are “imaginea sonora”? Fluidul, solidul si impresionismul?

MARTZOLEA– Noaptea dihaniilor

•Acest schelet este imbracat in haina instrumentelor de suflat.

• (…) impresia de fatalism si intuneric, sfasietoare, este creata prin melodiile instrumentelor de suflat, toate ilustrand calatoria spre moarte a omului prin taramuri insingurate bantuite de fapturi malefice.

Bine, dar daca moartea e o destinatie si trebuie sa calatoresti intr-acolo, cum fac taramurile alea sa fie insingurate? N-ar trebui sa fie ca Mamaia in varf de sezon?

IHSAHN – After

•Vocea (…) se sprijina pe compozitii care respira prin toti porii melancolie, visare si o tristete ce picteaza intregul peisaj in cenusiu.

Au respirat prin pori tristetea care a pictat tot peisajul. Oare au respirat-o cu tot cu vopsele? Si ce au inspirat in loc? Si, ca tot veni vorba, vocea cu ce parte a corpului se sprijina?

IMMORTAL – All Shall Fall

•Peisajul descris de muzica Immortal este acelasi cu care norvegienii ne-au obisnuit de cativa ani: o iarna intunecata ce cuprinde incet-incet totul, cu vagi reminiscente nietzscheene atunci cand in prim-plan trec marsurile triumfale ale celor puternici, aspri si biruitori.

Pentru cine poate nu e in tema, Immortal sint responsabili si pentru una din primele imagini devenite virale:

•Dar la Immortal peisajul este mult mai lipsit de viata care cedeaza, chiar si in manifestarile ei puternice, in fata unei apocalipse hibernale desprinsa parca din cantecele unui folclor care n-a existat niciodata.

Pai ce nietzsche-eni aspri si biruitori sint aia care marsaluiesc in piesele Immortal – daca nu-s in stare sa faca fata la anotimpul rece? Sau ei sint supraoameni numai in sezonul cald?

Demians – Mute

•Materialul nu contine decat 9 piese, dar acest fapt nu face decat sa confirme faptul ca esentele tari se pastreaza in recipiente mici. Ele au o continuitate si se impatrund parca precum razele soarelui valurile linistite ale marii unde a fost conceput discul.

De asemenea, pare sa confirme si de ce nu e bine sa bei esenta de rom – sau cel putin, nu inainte sa scrii o cronica.

OZZY OSBOURNE – Scream

•Totul se termina cu versul in care Printul Intunericului ne spune ca ne iubeste pe toti. Coperta albumului este probabil singurul lucru care nu este foarte stralucit. (….). Printul Intunericului isi merita pe deplin coroana. Fiecare material al sau este produs cu grija si dupa ultimele standarde.

Da, in iad au quality control bun.

DISTURBED – Asylum

•Totul parca se petrece ca un fulger din momentul in care apesi “play” si acela in care se opreste discul. David Draiman se foloseste tot de partile intunecate ale mintii umane pentru a da viata versurilor sale. Este putin cam ciudat sa asculti versurile piesei “Never again”, o piesa despre persecutia evreilor (mai ales de catre nazisti), un fapt cat se poate de regretabil, dar care este total lipsit de reper in contextul albumului si al prezentului.

Holocaustul, ce chestie regretabila.

TANCKSCAPADA – Minden jot
•Se pare ca din nou a fost gasita cheia catre refrenele care te prind din prima pentru ca mai toate piesele te prind din prima.

KATATONIA – Night Is The New Day
•Acest album reprezinta intr-un fel suma a tot ceea ce inseamna plus in muzica suedezilor.

Un rezultat la care au ajuns dupa ce au scazut tot ce reprezenta minus?

HIM – Screamworks

•Mereu ai o surpriza placuta sa vezi cand o trupa evolueaza si nu bate apa in piua toata cariera pe acelasi sound si  aceleasi piese. HIM este una din acele trupe.

NEARA – Omnicide creation unleashed
•In concluzie este un album strict pentru iubitorii de gen care sunt singurii in masura sa se bucure in adevaratul sens al cuvantului de gen.

SHADOWS FALL – Retribution
•Riff-urile cu care ne confruntam pe “Retribution” sunt dinamice si merg mana in mana cu artileria dezlantuita de sectia ritmica.

Mana in mana cu artileria, cam riscant.

MY INNER BURNING – My Inner Burning
•Trupa germana My Inner Burning debuteaza cu un prim material discografic care este foarte promitator.

Era cat pe ce sa debuteze cu al doilea album, dar s-au gandit mai bine.

RENO DIVORCE – Tears before breakfast
•Productia foarte corecta da acestui album o coloana vertebrala. Orice exagerare in productie ar fi stricat cu siguranta tot echilibrul gasit pe disc.

Dada, daca exagerau i-ar fi putut da doua coloane.

BULLET FOR MY VALENTINE – Fever

•La prima auditie materialul te impresioneaza din prima. Sectia ritmica este un ceas elvetian sau poate o fabrica germana, fiecare bataie fiind exacta.

E un ceas. Sau poate o fabrica.

CATHEDRAL – The guessing game

•Ascultatorii sunt cablati insa in permanenta la un generator de energie de riff-urile inconfundabile marca Cathedral.

OLIVER WEERS – Get Ready

•Ca o concluzie, „Get Ready” este un material unde muzica, versurile si energia merg mana in mana.

Cum mergi mana in mana cu energia? Sau cablurile alea de la Cathedral nu erau bine izolate si cineva a pus mana? De unde putem deduce ca e mai bine s-o transmiti wireless:

DROWNING POOL – Drowning Pool

•Energia se desprinde parca de pe corzile instrumentelor si este purtata prin vocea lui Ryan catre sufletul ascultatorilor, unde are loc o reactie biologica ce se transforma intr-o furtuna de sentimente.